Nimeni nu va proteja ceva de care nu-i pasă; și nimănui nu-i va păsa de ceea ce nu a trăit niciodată
David Attenborough - biolog, naturalist și autor [1]
Întotdeauna e o plăcere să vizitez regiunea Apusenilor. E un amestec de lumi care se întrepătrund și își caută locul în inima călătorului: peisaje incredibile, panorame maiestuoase, zone întinse, ferite de prezența gălăgioasă a omului, așezări mici cu case răsfirate, în echilibru precar, pe dealuri abrupte. La toate acestea, adaugă elementele specifice zonelor carstice, pe care nu le regăsești în alte regiuni: râuri de suprafață și subterane cu văi întinse, chei și abrupturi de stâncă, doline, ponoare, ghețari și multe, multe peșteri.
Nu te poți plictisi de Apuseni dacă îți place natura.
Când vorbești despre Apuseni, te referi de cele mai multe ori la zona cuprinsă în interiorul Parcului Natural Apuseni. O regiune întinsă, de aproximativ 76.000 hectare, care se desfășoară pe suprafața a 3 județe (Alba, Bihor și Cluj) și care devine formal Parc Natural începând cu anul 1990, arie protejată începând cu anul 2000 și cu limite geografice bine determinate începând cu anul 2003. Parcul Natural Apuseni este într-adevăr, o minune a naturii: 1500 peșteri (cea mai importantă zonă carstică din România), 1300 specii de animale (3 prădători mari – urs, lup, râs – semn al sănătății acestor locuri, dar și 19 din cele 28 specii de liliac prezente în România), precum și 1550 specii de plante (adesea trecute cu vederea în detrimentul altor macro-subiecte cum ar fi peisajul sau fauna, ele constituie de fapt un element esențial al biodiversității)
De asemenea, pe teritoriul Parcului au fost declarate 54 zone de protecție specială a unor elemente deosebite de habitate sau specii, zone în care au fost restricționate major activitățile umane, tocmai pentru a proteja pe termen lung a acestor obiective. Iar la inițiativa administrației Parcului au mai fost amenajate un număr de 39 de locații numite de “reconectare cu natura”, fiecare dintre acestea având câte o temă specifică care pune în valoare diferite elemente: puncte de belvedere, curgerea apelor, zone carstice, poienițe, pietre, văi și izvoare.
Dată fiind întinderea acestui Parc, precum și diversitatea peisajelor și a elementelor specifice, poți vizita în repetate rânduri zone diferite din Parc, ani la rând și tot vei rămâne cu lucruri noi de văzut și de explorat.
Mai mult, peste Parc se suprapun și 3 arii protejate din rețeaua ecologică europeană Natura 2000: ROSCI0002 Apuseni (76.000 hectare, suprapus aproape integral peste limitele Parcului), ROSCI0016 Buteasa (396 hectare, în afara Parcului) și ROSPA0081 Munții Apuseni Vlădeasa (96.000 hectare, Parcul Natural Apuseni + Masivul Vlădeasa).
Rolul Parcului, încă de la înființare, e același și e simplu de descris în cuvinte: protecția și conservarea peisajului și a ecosistemelor din perimetru. Spre deosebire de un parc național, rolul lui mai este și de a menține un echilibru între interacțiunea umană și exploatarea durabilă a resurselor naturale de pe teritoriul protejat, adică o componentă economică a activităților umane. Dacă în parcurile naționale sunt restricționate formele de exploatare a resurselor naturale și a folosinței terenurilor, în parcurile naturale omul interacționează cu natura, creează și modelează peisajul (în Apuseni spre exemplu, prin exploatarea pajiștilor și a pășunilor) și sunt permise activități de recreere și turism.
Despre Apuseni s-au scris cărți, s-au creat filme documentare și s-au produs albume fotografice de o valoare deosebită, dar parcă tot nu e destul. Frumusețea locurilor este inepuizabilă, fiecare anotimp fiind o sursă de inspirație și o desfătare pentru ochiul atent și curios al călătorului care nu se grăbește. O așa biodiversitate și concentrație de obiective turistice, face Parcul o destinație de top pentru cei cu adevărat interesați nu numai de relaxare ci și de natură în general, cu tot ce are ea mai bun de oferit.
De multe ori, când vizitez zone din Parc, îi vizitez și pe prietenii mei, Ioana și Ionuț. Locuiesc undeva, la marginea lui și datorită felului în care au ales să trăiască, îi asociez în mintea mea, cu Parcul. Aș spune, fără să exagerez, că sunt parte din identitatea Parcului, dintre acei oameni care au ales să trăiască acolo și să fie martori la transformarea acestuia de-a lungul vremurilor.
Ionuț e ranger al Parcului Natural Apuseni. Asta înseamnă că este dintre cei care au grijă ca tot ceea ce vedem noi azi să fie disponibil și mâine, neschimbat. Alături de Ionuț, mai sunt 12 rangeri care împreună formează echipa de teren. Apoi un director, plus alți câțiva colegi care iau parte la această acțiune de la birouri. Nu sunt mulți, iar dacă te raportezi la întreaga suprafață pe care o administrează, ai zice că e o glumă. Dar ei nu sunt singurii care au grijă de Parc căci sunt multe alte instituții care se implică în conservarea acestei regiuni: jandarmi, garda de mediu, salvamont, ocoale silvice, ONG-uri și multe alte entități care își doresc un parc natural pe măsura potențialului pe care îl oferă zona.
Într-una dintre vizitele mele, ne-am adunat seara în jurul micuței mese din bucătăria lor și am povestit despre ariile protejate și felul în care sunt administrate. Am întrebat despre marcajele cu pătrate roșii și albastre, pe care le întâlnesc prin Parc, dar nu îmi era foarte clar ce delimitează. Ionuț mi-a explicat cu numere din Ordonanțe de Urgență și Ordine de Ministru, dar mai ales cu răbdare, despre zonele de dezvoltare și tipurile de marcaje pe care le întâlnesc în drumețiile prin Parc. Marcajele astea cu pătrate sunt diferite de cele clasice de marcaj turistic (bandă, triunghi, cruce, cerc) și nu reprezintă semne după care să te ghidezi în călătoriile tale, dar le vei întâlni destul de des în parcurile naturale și naționale și pot restricționa accesul sau diferite tipuri de activități.
- aflu că pătratul galben cu chenar portocaliu marchează o zonă de protecție strictă, cea mai restrictivă dintre ele, unde poți avea zonă de cercetare științifică și eventual trasee turistice, dar nu poți exploata resursele naturale
- pătratul albastru cu chenar alb este limita unei zone de protecției integrală, unde poți exploata resursele – pășunat, culege fructe și ciuperci, dar tot nu poți pescui, vâna sau tăia lemne
- pătratul roșu cu chenar alb care delimitează parcul național sau natural (e același fel de marcaj pentru a delimita toate ariile naturale protejate) – poți exploata resursele, inclusiv prin taiere, dar restricționează construcțiile în afara zonelor intravilane de exemplu
La scurt timp, fac o călătorie pe un traseu turistic marcat: urc pe tringhiuri albastre și cobor pe cele roșii. Trec pe lîngă 3 rezervații științifice speologice: Avenul de la Tău, Hoanca Apei și Ghețarul Scărișoara. Poveștile lui Ionuț despre pătrate, alături de hartă, mă fac să înțeleg că traseul meu șerpuiește printre rezervații speologice și mai apoi hidrologice, exact acele zone pe care Parcul vrea să le protejeze. Înțeleg diferit, marcajele capătă sens și semnificație… La Ghețar e aglomerat, sunt mulți turiști care vor să prindă intrarea înainte de ora închiderii, așa că nu zăbovesc prea mult. La întoarcere, pe triunghiul roșu, se deschide o panoramă cu repere inconfundabile: căpițe de fân aliniate, văi sinuoase, case răsfirate așezate pe mici insule verzi smulse pădurii din jur.
Ionuț s-a obișnuit să povestească altora despre acele multe lucruri pe care le-a întâlnit de-a lungul timpului. Știe multe, explică la fel multe, dar învață în continuare și este o plăcere să dezvolți alături de el subiecte pe care le stăpânește bine: știe despre felurile copacilor, comportamentul animalelor, ocupațiile oamenilor și atâtea alte lucruri… Îl ascult cu un interes sincer pentru subiecte, dar și cu o curiozitate ascunsă: dacă știe atât de multe, cum de rămâne în continuare pasionat și continuă să învețe? Da, este meseria lui: dar meseriile se pot face în multe feluri… O poți face cu o cu dorință sinceră de a înțelege ce se întâmplă în jurul tău, cu entuziasm și dedicare, cu o plăcere zi de zi, ca și când ți-ai fi găsit locul potrivit. Dar o poți face și în așteptarea unei zile din lună în care ești plătit. Pare trist să pierzi atât de mult din viață așteptând… dar se întâmplă des. Mult prea des.
Așa că mă bucură dialogurile cu el. Îi stă bine în haina verde, cu însemnele Parcului. În mintea mea, așa arată un ranger. Se simte că îi place ceea ce face și că se bucură când poate împărți din cunoștințele lui. Mi-a povestit odată despre Cheile Ordâncușei, o zonă pe care o parcurge des, pe jos, dar mai ales cu mașina în drumul spre Ghețarul Scărișoara sau Poiana Călineasa. Și cât de surprins și entuziasmat a fost să descopere lucruri noi, la una dintre călătoriile la pas, singur. Pare neverosimil să găsești ceva nou după ani și ani în care ai traversat aceleași zone. Dar cred că dacă ai curiozitate și antenție, este posibil ca viața să te surprindă în fiecare zi.
Ionuț nu a vrut dintotdeauna să fie ranger. A fost tânăr, curios, cu alte ambiții. A încercat “dreptul”, cititul , liber-profesionism-ul, iar între timp a fost 10 ani pizzer ca să câștige bani cu care să se poată întreține într-un oraș mare cum e Cluj-Napoca. Știe să facă multe feluri de pizza, dar acum a renunțat la asta ca să se plimbe prin păduri. A întâlnit-o pe Ioana și au urmat împreună Silvicultura, fiindcă le plăcea natura în general. Și succesiunea evenimentelor îi aduce pe amândoi în Apuseni, departe de orașele mari și de tumultul acestora. După aproape 8 ani, spun că încă nu regretă alegerile făcute.
Ioana e inginer silvic. Se ocupă de exploatarea economică a pădurii, dar și de viitorul acesteia. O însoțesc într-o vizită la una dintre pepinierele administrate de Ocolul Silvic la care lucrează. Acolo are grijă de generațiile următoare ale pădurii, în diferite stadii. Și aceasta se dovește o activitate deosebit de importantă, căci pe vremuri, exploatarea a fost nechibzuită. Până prin anii 2000, în zonă s-a exploatat prost, fără discernământ, iar efectele se văd perioade foarte lungi de timp. Pădurea nu crește de pe o zi pe alta. Și nu e vorba doar despre copaci: este vorba despre habitate, ecosisteme, biodiversitate, adică elemente care se regenerează lent, chiar dacă au condiții prielnice.
“Ocolul” și “Parcul” se întâlnesc deseori și discută despre cum ar trebui protejată sau exploatată această regiune. Uneori, Ocolul e în contradicție cu Parcul. Unii vor exploatare economică, alții vor conservare. Ambele tabere au argumente serioase pentru intențiile lor.
De exemplu, în cazul prietenilor mei, i-am văzut la propriu la aceeași masă, discutând aprins, zile la rând, despre problema ipidelor (gândacul acela minuscul care roade scoarța și lemnul copacilor și care poate deveni o amenințare foarte serioasă pentru suprafețe mari de pădure). Cum scăpăm, de exemplu, de specia Ips typographus, căreia îi place molidul? Am putea să eliminăm toți copacii din zona afectată pentru ca acest gândac să nu se răspândească și în zonele încă sănătoase de pădure. Sau am putea să fim mai rezervați și să lăsăm natura să aibă grijă de ea însăși, în ritmul ei, cu riscurile de a pierde suprafețe și mai mari de pădure dar și fără a valorifica lemnul deja atacat. Nu există un răspuns clar la această “minusculă” problemă.
Ocolul instalează curse feromonale în care prinde și monitorizează populațiile de ipide. Ioana își numără captura săptămânală: aproximativ 5000 exemplare din 6 curse… E mult, e puțin? Specialiștii disting între genul Ips (gândacul mare de scoarţă al molidului) și genul Pityogenes (gândacul mic) și fac analize complicate despre ponderea pe genuri și factorii care influențează ritmul de înmulțire a dăunătorilor. Localnicii nu țin minte denumirile astea pretențioase în latină – ei le zic doar gâmboaze sau bostricuțe și pentru ei sunt toți la fel de dăunători. Clima, cu seceta prelungită și temperaturile ridicate ajută la înmulțirea rapidă a acestor gândaci: iarna, când e rece, e ceva mai bine, lucrurile par să fie din nou sub control. Dar localnicii știu că atunci când dă căldura, pericolul reapare și o luăm de la început cu molizi uscați și ne regăsim confruntați cu aceeași dilemă: intervenim sau așteptăm?
E interesant cum, în aceeași casă, se întâlnesc păreri divergente despre cum ar trebui să arate viitorul. E semn că nu există o singură idee despre cum să procedăm mai departe. Problema gâmboazelor, la fel ca atâtea altele, am moștenit-o, e un dat, nu mai putem schimba asta. Putem schimba însă felul în care abordăm provocările cu care ne confruntăm în zona noastră de competență, felul în care alegem să acționăm mai departe. Prezentul poate fi parte dintr-o moștenire, însă viitorul îl construim, zi de zi.
Am trăit mult și mi se pare că am găsit tot ce îmi trebuie ca să fiu fericit. O viață izolată, tihnită în satul nostru uitat de lume, cu posibilitatea de a face bine oamenilor pentru care e atât de ușor să faci binele cu care nu s-au obișnuit, apoi muncă, munca aceea care, se pare, aduce folos, apoi odihnă, natură, cărți, muzică, iubire pentru omul apropiat, uite fericirea mea mai presus de care nu am visat.
Lev Tolstoi, Fericirea vieții de familie [2]
Într-una dintre vizitele mele, îi găsesc la vremea fânului. Fânul constituie o resursă foarte importantă a zonei și consumă multă energie în toate zonele de sat în care este încă prețuit: trebuie cosit, întors pentru uscare, strâns, transportat, aranjat în căpițe, mutat prin poduri. E un întreg ritual, care durează săptămâni bune și care determină felul în care localnicii își petrec zilele de vară, fiindcă cele mai multe dintre aceste operațiuni se desfășoară manual.
Asta pentru că relieful e de așa natură, încât pantele se dovedesc de cele mai multe ori prea abrupte pentru utilaje. Dar nici măcar aici nu se mai cosește idilic: sunetele bătăilor de coasă au fost înlocuite cu sunetul motoarelor de motocoase sau drujbe. Tehnologia a ajuns peste tot și reușește să schimbe în decurs de câțiva ani, felul în care arată activitățile pe care unii dintre noi le-au practicat de mici sau despre care alții doar au citit. Tradițional sau nu, fânul trebuie cules și aranjat cu pricepere, fiindcă nu e tocmai ușor să te înalți spre cer sprijinit de iarbă uscată.
Curtea lor are 180 m lungime. Nu e mult, mai ales la sat. Dar pe această lungime, câștigă 60 m diferență pozitivă de nivel! Adică panta medie e de 33 grade! Curtea lor e de fapt un deal abrupt care scoate sufletul din tine și te face să te gândești de două ori de fiecare dată când vrei ceva de pe la mijloc sau doamne ferește, de sus. Pentru zona lor, asta nu e ceva neobișnuit. Oamenii locului au trăit cu aceste realități dintotdeauna, poate încă de pe vremea primilor căutători de aur ai căror urmași sunt.
Am tras și eu două lemne de sus, de unde începe imensitatea pădurii până unde se construia claia: o banalitate, care aici însă devine o chestiune complicată. Doar să urci după ele și să cobori în echilibrul precar, trăgând după tine “jumătate din univers” e fizic solicitant. Iar dacă e să o faci de 3-4 ori în fiecare zi, ajungi vrând nevrând să te obișnuiești cu spațiul în care viețuiești, sau să-i devii dușman pe vecie.
La limita Parcului, vizitez cascada Pătrăhăițești, o cădere de apă de aproximativ 14 metri aflată cam la 5 kilometri de la asfalt. Sunt puțini cei care aleg să străbată distanța până la cascadă pe jos. Majoritatea turiștilor sunt transportați la cascadă cu mașini sau căruțe trase de cai.
La întoarcere, o întâlnesc pe Lavinia, vânzând siropuri naturale și fructe de pădure pe marginea drumului care duce la cascadă. Îmi atrage atenția că citește (în primul rând) și o face dintr-un caiet în care se văd însemnări scrise de mână, cu pixul (în al doilea rând) – ambele elemente pe care nu te aștepți să le întâlnești la sat. La doar 30 metri de măsuța pe care și-a aranjat cu grijă “poțiunile”, un grup de turiști profită de vacanță adunați în jurul unui ceaun uriaș în care fierbe un amestec cu arome ademenitoare și obligatoriu, învăluiți în muzică de petrecere “la volum”!
Lavinia este elevă în clasa a X-a și profită de timpul mort ca să “repete” la matematică, ignorând parcă atmosfera de sărbătoare din jurul ei. Îi place informatica și medicina. E sigură că cel puțin una dintre ele îi va oferi biletul spre o altă lume. Îmi spune că viața aici e grea și fără prea multe variante, că pentru un tânăr ca ea zona poate să rămână interesantă doar în vacanțe, dar nu mai mult… Înclin să-i dau dreptate: până la ora la care am întâlnit-o, nu vânduse mare lucru și nici nu își făcea mari speranțe pentru restul zilei.
La fel ca Lavinia, mulți dintre tinerii care s-au născut aici își caută un viitor în afara regiunii. Ei speră la un trai mai ușor și la oportunități mai bune pentru ei și familiile lor. Sunt prea puțini cei care se gândesc să se întoarcă și să locuiască permanent în satele din care au plecat. Și este simplu de înțeles, traiul în Apuseni nu e floare la ureche nici chiar pentru cei obișnuiți cu lipsuri, distanțe mari și ierni uneori foarte complicate. Vara te mai descurci, mai vin turiști, cântă păsărelele, e verde, e cald, timpul trece diferit. Iarna în schimb poate fi deosebit de greu, nu se mișcă nimic, totul pare încremenit în timp.
La plecarea din una dintre vizitele mele, aleg să-mi beau cafeaua de dimineață la magazinul din sat. Nu am noroc, căci nu au alimentare cu energie electrică: nu merge nici POS, nici aparat de cafea. Peste 20 kilometri, ajung la alt magazin, mai mare: în timp ce aleg produse de pe raft, se ia curentul. Din nou, fără cafea. Vânzătoarea îmi spune zâmbind că se mai întâmplă uneori, nu e nimic neobișnuit. Ioana ne povestește cum februarie a lui 2023 a adus cu sine zăpadă și o pană de curent de aproape două săptămâni pentru multe sate din zonă. Nu radio, nu telefoane, nici măcar ceasuri, nimic care să aducă a urmă de modernitate: liniște în alb (ziua) și negru (noaptea). La propriu, timpul s-a oprit în loc.
Apuseni-ul îmi pare un spațiu al contrastelor… Regiunea se zbate pentru o nouă identitate, împărțită în două lumi: una, care încearcă să țină pasul cu tumultul modernismului, iar alta, încremenită în timp, între tradiție, moștenire și imposibilitatea de a sparge cicluri pe care nu și le (mai) doresc.
Pentru unii, e un dat fiindcă aici s-au născut și ciclurile astea le-au moștenit. Chiar dacă ar vrea să iasă din ele, se dovedește că nu știu cum să o facă. Parcă o mână invizibilă îi strânge în captivitatea dintre peisajele de vis și traiul de zi cu zi care îi poartă între animale, fân și pădure. Însă traiul la nivelul subzistenței nu mai este demult o opțiune valabilă pentru tânărul din ziua de azi: el vrea și poate mai mult! Și de cele mai multe ori, drumul pe care acesta îl întrezărește îl poartă spre orașe, sau alte zone mai bogate.
Turismul pare că întinde uneori o mână de ajutor. Dar turismul aduce cu sine și provocări pentru care localnicii nu sunt de multe ori pregătiți: infrastructură (apă, curent, drumuri), condiții din ce în ce mai bune de cazare, investiții pe care nu și le permit. La fel ca și regenerarea pădurii, aceste transformări sunt lente și au nevoie de mult timp. Poate e nevoie de prea mult timp pentru generațiile Apuseni-ului prezent.
Pentru alții însă, același Apuseni e o alegere.
Casa de Piatră e un mic cătun cu doar câteva familii (poate 15), așezat într-o locație ruptă din basme și izolată de traficul auto greu printr-un drum neasfaltat, care nu duce nicăieri. E chiar așa, căci imediat după Casa de Piatră, accesul auto se oprește brusc, deși drumul continuă în regim forestier preț de încă vreo 4 km când se oprește definitiv într-o poieniță.
Mă întorc dintr-o vizită la peștera Coiba Mare și de la pepiniera Ioanei și mă opresc în Casa de Piatră, unde întâlnesc vreo 30 turiști cehi, pe biciclete. Îi privesc cum trec agale, oameni de toate vârstele, pedalând la deal, în liniște deplină, pe terenul accidentat. E minunat să faci astfel turism și să înțelegi zonele pe care le vizitezi altfel decât în goana mașinii. Împreună cu Ioana, fac predicții despre locația în care vor să ajungă. O fi Padiș? Pare prea departe pentru starea lor fizică: poate doar până la Vârtop. Indiferent de destinația lor, felul în care călătoresc este demn de laudă și mă face cumva mândru că au venit până aici să vadă câte ceva din ceea ce are Parcul de oferit.
După o vreme, vedem alt biciclist navigând printre pietrele de pe drum. Ioana zice că e rupt de grupul mare, dar apoi ne dăm seama că e la prea mare distanță de ei și în plus, e și ceva mai relaxat. Ne dumirim repede că e chiar directorul Parcului Natural Apuseni, care se întoarce acasă. Alin e șeful direct al lui Ionuț. Și el a ales să locuiască permanent în Parc, pe aceeași “stradă”, cu vreo 7 kilometri mai sus de prietenii mei. Își permite și o mașină, nu e vorbă: de multe ori însă, alege să circule cu bicicleta.
L-am întâlnit pe Alin în materialele de promovare ale Parcului, pe coperți de reviste și în filme de prezentare. În calitate de director al Parcului, mesajul lui este evident: acela de a promova valorile asumate în planuri de management care se întind pe sute de pagini. Pentru mine personal însă, mesajul are credibilitate tocmai datorită acestor gesturi simple care te identifică cu locul în care trăiești și a cărui identitate ajungi să ți-o asumi.
Înțelegi farmecul acestei vieți și totodată alegerile acestor oameni: dimineața, când e liniște, ceața nu s-a ridicat încă și roua începe să dispară printre razele soarelui; seara, când activitatea omului se oprește și lumina care răzbate din case, prin ferestre, ia locul zgomotului uman; noaptea, când e senin și stelele strălucesc cu intensitate pe un cer neprețuit.
Spațiul în care alegem să trăim ne definește felul în care relaționăm cu elementele din jurul nostru. Modul în care comunicăm cu alți oameni, felul în care simțim natura, privim norii sau înțelegem ploaia, toate acestea sunt influențate în mod direct de spațiul din jurul nostru și de regulile pe care acesta le impune.
Dacă trăiești într-un oraș care încurajează deplasarea cu mijloacele de transport în comun, vei învăța despre orarul autobuzelor, care dintre ele miroase mai plăcut sau care are scaune mai confortabile.
Dimpotrivă, dacă va fi încurajat transportul cu mașina personală, vei învăța despre scurtături printre străduțe de cartier, intersecții aglomerate și bineînțeles, despre locurile de parcare.
Cel mai apropiat magazin se găsește la peste 6 km de casa Ioanei și a lui Ionuț. Dacă mă așez în centrul micului orășel de provincie în care trăiesc, în orice direcție aș porni, în 6 km ajung la marginea lui, trecând pe lângă tot felul de magazine. Faptul că avem mai multe opțiuni ne face bineînțeles viața mai simplă și mai ușoară. Un număr mai mare de opțiuni este considerat un semn al progresului și al fericirii. Alegerile mele cu privire la înghețată sau pâine ar trebui să fie mai ușoare, dată fiind multitudinea de opțiuni. Realitatea este însă puțin diferită.
Pe la începuturile dialogurilor TED (acele conferințe delicioase unde se întâlnesc Tehnologia, Entertainment-ul și Design-ul și care acum au disponibile pe Internet mai multe filme decât ai putea vedea într-o singură viață de om), a apărut o poveste a psihologului american Barry Schwartz despre paradoxul alegerilor [3] . Cu dezinvoltură, îmbrăcat în pantaloni scurți și un tricou extra lejer, așa cum îi stă bine unui profesor autentic, urcă pe scenă și în doar 20 minute ne povestește cu mult umor despre alegeri: de ce mai mult înseamnă mai puțin și mai puțin înseamnă de fapt, mai mult. De ce o multitudine de oportunități nu conduce neapărat la alegeri mai bune și nu aduce satisfacție pe termen lung.
Un alt cunoscut studiu, publicat puțin mai târziu, în 2008 [4], vine să confirme ceea ce simțim fiecare din noi, zi de zi, confruntați cu multitudinea de decizii: “less is more”! Prea multe alegeri sau prea multe opțiuni conduc la epuizare mentală și la consum emoțional nejustificat. Și în plus, goana după multe opțiuni și oportunități ne face alegerile mai complicate și ne pot lăsa un gust amar, pe termen lung.
Aceste studii ne spun de fapt aceeași poveste: nu ai nevoie de multe pentru a fi fericit.
De fapt, ai nevoie chiar de mai puține lucruri decât îți imaginezi.
Epilog
Pe vremuri, în Casa de Piatră funcționa o școală care răsuna de chiotele copiilor în fiecare pauză. Fiindcă școala nu mai există, cei doi copii care mai frecventează zilnic școala, trebuie să vină până în Gârda, la distanță de aproape 15 kilometri. Părinții sau bunicii trebuie să-i aducă, zilnic, cu mașina până la intersecția de unde îi poate prelua unicul autobuz școlar care reușește să urce până la câțiva kilometri de casa lor. E un efort să ajungi la școală, dar opțiunile nu sunt multe, așa că pentru ei, alternativa nu există.
Ionuț și Ioana îi au pe Petru și pe Natalia. În toamna lui 2023, Petru a început cu mândrie școala, iar Natalia e în continuare încântată de grădinița ei. Cei 6 kilometri pe care îi au de străbătut până în sat, îi împart uneori cu cei doi colegi din Casa de Piatră, tovarăși de călătorie, în același autobuz.
La fel ca Ioana, Ionuț, Lavinia și Alin, peste doar câțiva ani, Petru și Natalia se vor confrunta cu momentul în care vor fi nevoiți să facă propriile lor alegeri!
Dacă ți-a plăcut ceva din această poveste, poți lăsa un comentariu.
Text și fotografie: Dan (dt@fragmente.ro)
Referințe:
[1] Traducerea acestui citat aparține editorilor cărții Parcul Natural Apuseni și Ariile Naturale Protejate Integrate, pag 184, mai 2022. Această carte face parte dintr-o serie mai amplă de lucrări – filme, broșuri, cărți, ghiduri de călătorie și alte materiale de prezentare elaborate în cadrul proiectului “Elaborarea instrumentelor pentru managementul adaptativ al capitalului natural din ariile protejate Parcul Natural Apuseni, ROSCI0002 Apuseni, ROSPA0081 Munții Apuseni – Vlădeasa și ROSCI0016 Buteasa“. O bună parte dintre aceste materiale se găsesc disponibile gratuit pe site-ul Parcului Natural Apuseni
[2] Lev Tolstoi, Sonata Kreutzer și alte povestiri, pag 149. Fericirea vieții de familie e o nuvelă în care Tolstoi explorează în 1859, ideea căsătoriei cu Axinia, de care a fost atât de aproape.
[3] Filmul The paradox of choice | Barry Schwartz e disponibil pe YouTube, inclusiv cu subtitrare în limba română.
[4] Studiul original este disponibil la American Psychological Association, de unde se poate citi și o sinteză a acestuia
Felicitări și recunoștință.!!
Sunteți speranța zilei de mâine ❤️😘
Babi, tu știi foarte bine că alegerile oamenilor contează, indiferent dacă ne dăm seama atunci când le facem. Și da, ai dreptate: ei sunt speranța zilei de mâine!
“Nu e tocmai usor sa te inalti spre cer sprijinit de iarbă uscata.” A ramas cu mine fraza asta. Pentru ca mi se pare ca ea este metafora precisa a ceea ce (incercăm să) trăim noi zi de zi. Suntem într-o încercare perpetuă de a ne înălța, sprijinindu-ne, de cele mai multe ori, pe ceva atat de fragil.
Și totuși. În faptul că nu renunțăm stă exact samburele neprețuit al darului care este viața. Care, dacă “avem curiozitate și atenție, este posibil (nu-i așa?) să ne surprindă în fiecare zi”.
Dan, ca de obicei, un text care ajunge pe cărările cele mai întortocheate ale inimii și niște imagini superbe. Ce bine că scrii! Scriu de pe laptop și nu gasesc emoji pe care aș fi vrut să-l pun. :))
Ramona, mă bucură că ai rezonat cu textul și fotografiile alese! Când vor să iasă la iveală, anumite subiecte își caută singure cuvintele cele mai potrivite. În cazul de față, am scris cu emoție despre prietenii mei și despre oamenii pe care i-am întâlnit. Povestea lor, devine pe alocuri și povestea noastră.
Sper sa cajunga la cat mai multa lume materialul acesta! Cred ca este o initiativa excelenta, care aduce in lumina unul din multele locuri absolut superbe de la noi din tara. La fel de important mi se pare si faptul ca ai scris despre oamenii care lupta in fiecare zi sa protejeze locurile acestea. Bravo Dan!!! Sper sa continui si abia astept sa mai citesc materiale scrise de tine!
Inca o data felicitari!!!
Sandu, ești prieten vechi cu Ionuț și știi că drumul lui nu a fost deloc ușor până acum. După cum îl cunoaștem, nu și-l va alege nici în viitor pe cel mai ușor😉. Dar perseverența și entuziasmul lui sunt valori care merită să fie cunoscute.
Mulțumesc pentru încurajări!
Foarte frumos reportaj. La munte niciun drum nu e ușor, dar satisfacțiile sunt pe măsură. O mică precizare: din ce știu, Apusenii sunt zona cu cea mai mare densitate de fenomene carstice nu doar din România, ci și din Europa.
Dius, mulțumesc pentru comentariu și contibuție! Din ceea ce știu, podișul Karst din Slovenia este zona carstică cu întinderea ce mai mare din Europa (de la ei vine și numele de relief carstic). Am mai aflat că cea mai mare suprafață de carst împădurit din Europa este într-adevăr Apuseni. Despre densitate nu știam că stăm atât de bine.